Povestea lui Nea Miș, unul dintre ultimii șase sași din Stejărișu
La 10 kilometri de Agnita, satul Stejărișu își păstrează încă biserica săsească din secolul al XIV-lea și obiceiurile vechi, deși comunitatea sa s-a subțiat dramatic. Aici mai trăiesc doar șase sași, iar printre ei se numără Michel Gierling, cunoscut localnicilor drept „Nea Miș”, cel care are cheile bisericii și le prezintă vizitatorilor istoria locului.
Satul a avut două vieți. Prima a fost curmată de apele Hârtibaciului, iar a doua a început pe un loc aflat cu 15 metri mai sus, la doi kilometri distanță. „Satul era pe malul Hârtibaciului, cam pe unde este acum intersecția cu drumul județean Agnita – Sighișoara. Au fost inundații, pânza freatică prea sus, așa că satul a fost mutat aici, unde suntem cu 15 metri mai sus”, povestește Nea Miș despre mutarea petrecută acum mai bine de 700 de ani.
Stejărișu purta odinioară numele de Proștea, o denumire care încă mai stârnește glume. Ea nu are însă nicio legătură cu inteligența localnicilor, ci vine de la termenul săsesc Probstdorf, adică „satul prepozitului”, care arăta apartenența localității la Prepozitura Sibiului, vechea organizație religioasă a sașilor transilvăneni.
Fanfara, biserica și slănina din turn
La 67 de ani, Nea Miș vorbește repede și cu umor. „Am fost în fanfara sașilor din Stejărișu, cea mai bună din întregul sat. Știți de ce era cea mai bună? Pentru că era singura…”, glumește el. În turnul vechii biserici se află o colecție de alămuri, alături de trei manechine îmbrăcate în costume albastre, cu fireturi albe la umeri. „Sunt de la o fanfară elvețiană. Arată chiar fain”, explică fostul instrumentist.
Biserica a fost ridicată în secolul al XIV-lea, iar acoperișul are un cat de apărare, un fel de terasă de pe care sătenii trăgeau cu arcul sau cu flinta ori aruncau cu bolovani spre atacatori. „Au mai fost două centuri de fortificație în jurul bisericii, acum avem doar una. Cealaltă a fost demolată, iar piatra folosită la prelungirea bisericii cu încă șase metri”, explică Nea Miș.
La primul etaj al turnului stau atârnate bucăți mari de slănină, după obiceiul sașilor. „Nu demult au venit câțiva turiști din zona de sud a țării. Se tot uitau la slănină cu multă poftă. Îmi zice unul, «Bre, vinzi o bucată?» Îi spun că da, el începe să taie, mai taie și altul, se fac poze, se filmează, se postează pe internet, iar taie, iar poze, iar râsete. Până când le-am zis, «Bre, ia stați, că mă lăsați fără slănină!»”, își amintește el.
Rețeta slăninii, după știința sașilor din Stejărișu, este simplă, dar cere răbdare. „Clar, porcul se taie în decembrie. Slănina vine pusă cu sare mare timp de trei săptămâni la rece, în pivniță. Așezi cele două bucăți una peste alta, iar la săptămâna jumate le răsucești între ele, aia de jos o pui sus. La fum o lași cam două zile și pui doar lemn de esență tare, cum este fagul. Pentru aromă bagi și coceni de porumb cu tot cu boabe. Eu mai dau slănina cu paprică dulce și iute. Știți cum alunecă pe gât? Ca mierea”, spune el.
„L-a încurcat ploaia”
Asemenea zecilor de mii de sași, și Nea Miș a visat să plece în Germania. Planurile i-au fost încurcate de ceea ce el numește „ploaia”. „Am ajuns în 15 noiembrie 1990, după ce a trecut «ploaia». Adică după ce s-a introdus obligativitatea numărului de ordine pe care trebuia să-l obții anterior de la statul german. Am văzut în ’90 lagărele în care stăteau emigranții sași, ruși, slovaci și te-miri-ce alte nații. Erau foste cazarme rusești, înconjurate cu noroaie, în care lumea stătea claie peste grămadă. Păi aici, în Stejărișu, aveam rânduială, casă și serviciu. Aveam un Dumnezeu”, povestește el.
Așa a ajuns să fie unul dintre cei șase sași rămași în Stejărișu. „Spuneți iute «Șase sași în șase saci»”, râde Nea Miș.
Steagul negru din 1911
Nu toate poveștile lui Nea Miș sunt vesele. Acum mai bine de 100 de ani, în sat a avut loc o dramă. Ana, o fată de 20 de ani dintr-o familie înstărită, îl iubea pe Georg, un băiat din vecini, care avea patru frați și mai puține pământuri. „«Ce să faci tu cu sărăntocul ăla?», i-a spus tatăl Anei atunci când a venit vorba de măritiș. «Decât să cânte fanfara marșul de nuntă la cămin, mai bine un marș de înmormântare la cimitir!», ar fi fost răspunsul final al tatălui”, povestește Nea Miș.
Ana a murit în acea iarnă, răpusă de o boală de plămâni. În biserică se află și astăzi un steag din pânză neagră, cusut în 1911 și prins de balconul bisericii, prin care părinții îndoliați și-au plâns public fiica. „Bunica mi-a povestit că părinții Anei nu și-au mai vorbit de atunci. Blestemele părinților se prind întotdeauna”, spune Nea Miș.
