Adolescentul care consumă, dar pare că e bine. Mihai Copăceanu: „Nu putem aștepta ca un copil să ne arate că are o problemă”
Mihai Copăceanu este psiholog clinician, doctor în medicină, specializat în adicții. A studiat cu burse de cercetare la Universitatea din Bologna și la Colegiul Balliol al Universității Oxford. La Londra a absolvit un master în adicții la Institutul de Psihiatrie al King’s College. Lucrează de peste 15 ani în Sibiu, mai ales cu oameni dependenți de substanțe și de jocuri de noroc, iar în cadrul campaniei „Spune NU. Rămâi TU” a vorbit despre adolescenții care consumă, dar par că sunt bine.
În 2020 și-a publicat cercetarea de doctorat, „Sex, alcool, marijuana și depresie în rândul tinerilor din România”, studiu care a cuprins peste 10.000 de tineri și peste 1.200 de părinți din toate județele țării. În 2022 a scris pentru UNICEF, împreună cu Irina Costache, o analiză despre sănătatea mintală a copiilor și adolescenților din România.
„Esența adolescenței este ascunzișul”
Psihologul atrage atenția că adolescenții vor face lucruri, uneori riscante, despre care părinții află ultimii sau nu află niciodată. Există o dublă realitate: un profil aparent pozitiv, integrat social, în timp ce în spate poate exista o viață ascunsă, cu sentimente greu de exprimat, suferințe, respingeri sau situații pe care adolescentul nu știe cum să le gestioneze.
În acest context poate apărea o nevoie profundă de alinare, de acceptare sau de liniște, iar pentru unii adolescenți consumul de substanțe poate ajunge să fie perceput ca o formă de refugiu. Semnele fizice sau comportamentale apar, de multe ori, atunci când vorbim deja despre un consum problematic, abuz sau dependență, nu la primii pași.
„Nu putem aștepta ca un adolescent să ne arate, prin semne evidente, că are o problemă”, spune Copăceanu. El explică faptul că adolescenții se ascund foarte bine, își iau măsuri de siguranță, nu vin acasă sub influența substanței, rămân peste noapte la un prieten și își planifică din timp consumul. Semnele pot fi puse pe seama oboselii, lipsei de somn sau stresului, iar părinții, în dorința de a crede că totul este în regulă, tind să-i creadă.
De ce prevenția din școli nu funcționează
Ceea ce există acum în școli, în mare parte, se numește informare, nicidecum prevenție, susține specialistul. Informarea, de una singură, nu schimbă comportamentul unui copil aflat la risc sau care consumă deja. Numărul activităților de informare a crescut foarte mult, în timp ce consumul de substanțe în rândul tinerilor a crescut și mai mult.
Copăceanu subliniază că un mesaj antidrog nu este o intervenție psihologică, iar prevenția reală înseamnă mai mult decât să-i spui unui copil să nu consume droguri. Lipsesesc oameni specializați în prevenția consumului de substanțe, timp și pregătire. Prin școli se perindă sute de oameni cu intenții bune, dar fără competență specifică, iar rezultatele sunt foarte slabe sau egale cu zero. Mai grav, prin erori pedagogice se poate stârni curiozitatea față de consum.
More EV News
Cum ar arăta o prevenție reală
Ar trebui să existe intervenții psihologice specifice cu cel puțin doi ani înainte de debutul consumului, adresate profesionist copiilor care au deja factori de risc. Prin intervenții făcute în timp, pe o perioadă de un an sau doi, s-ar putea reduce mult riscul de a consuma. Nu trebuie așteptat până la 14–15 ani, când copilul are un prim contact cu consumul, ci intervenit constant cu doi ani înainte.
Specialistul amintește modelul din SUA și Marea Britanie, unde tinerii sunt evaluați psihologic, iar cei care au trăsături de personalitate ce îi pun mai mult la risc primesc intervenții psihologice pentru a reduce riscul de a consuma. Dacă este nevoie de intervenții sociale, intervine asistența socială.
Greșelile părinților și mesajul pentru adolescenți
Întrebat care este cea mai greșită reacție a unui părinte care află că copilul consumă, Copăceanu a răspuns: să se învinovățească și să își asume în totalitate comportamentul copilului. „Adolescenții nu consumă din cauza părinților”, spune el, numind complet falsă credința că vina ar fi că i-au dat prea multă libertate sau prea mulți bani. A doua greșeală este ca părintele să fie dur și intransigent, să-și pedepsească adolescentul, să-i confiște telefonul sau să-l țină permanent în casă, uitând de emoțiile lui.
Adolescenților care se recunosc în acest material, psihologul le transmite: „Nu trebuie să aștepți să fie «suficient de grav» ca să ceri ajutor. Poți începe pur și simplu spunându-i unui adult în care ai încredere: «Am nevoie să vorbesc cu cineva și mi-e greu să spun ce mi se întâmplă». Să ceri ajutor nu înseamnă că ești slab. Înseamnă că ai decis să nu mai duci singur ceva ce a devenit prea greu.”
